Alien 1- Al 8-lea pasager de Alan Dean Foster

 

I.

Şapte visători.

Să ştiţi că nu erau visători profesionişti. Aceştia din urmă sunt bine remuneraţi şi respectaţi, talentul lor este foarte apreciat.

Nu, cei şapte adormiţi, ca mai toţi dintre noi, visau fără efort şi disciplină deosebite. Visul profesionist, care poate fi înregistrat şi difuzai pentru distracţia celor mai mulţi, este o meserie extrem de căutată. E nevoie de capacitatea de regularizare şi canalizarea impulsurilor creatoare semi-conştiente, de stratificare a imaginaţiei în straturi paralele, uşor de observat. E vorba de o combinaţie extrordinar de greu accesibilă. Această combinaţie, atunci când se realizează, face din visătorul profesionist cel mai organizat dintre toţi artiştii, dar şi cel mai spontan: un fel de ţesător subtil de speculaţii, numai nuanţe, nicidecum împrăştiat şi stângace, ca mine sau ca voi.

Sau ca aceşti şapte adormiţi.

Printre ei, doar Ripley ar putea revendica acest potenţial special. Avea darul visării şi o flexibilitate imaginativă mai mare decât tovarăşii ei. Ce nu avea ea, inspiraţia profundă a maturităţii deosebite a gândirii caracteristică visătorului profesionist.

Se dovedea neîntrecută în organizarea magaziilor, depozitului şi încărcăturilor. Plasarea cutiei A în încăperea B. menţinerea la zi a listelor de materiale erau operaţii de intendenţă la care se pricepea cel mai bine. În schimb, în magazia creierului, reţeaua de distribuţie mergea anapoda. Speranţe şi temeri, extrapolări de tot felul şi creativitate pe jumătate dezvoltată lunecau la întâmplare dintr-un compartiment într-altul.

Ripley, master principal, avea nevoie de mai mult autocontrol. Gândurile ei repezite necesitau o mai mare acuitate pentru a produce combinaţia dorită.

Cu un mic efort, cât şi cu o mai mare încredere în ea însăşi, ar putea deveni o foarte bună visătoare profesionistă. Oricum, îi plăcea câteodată să-şi închipuie această posibilitate.

Acum, căpitanul Dallas. La prima vedere, ar părea un trândav; era totuşi cel mai organizat. Dar nu în detrimentul imaginaţiei. Dovadă, barba. Nimeni nu-şi lăsa barbă în compartimentele criogenice. Nimeni, în afară de Dailas. Barba făcea parte din natura lui intrinsecă, explicase el de-atâtea ori colegilor de navă. Relaţia emoţională cu antica podoabă facială era mai puternică decât cu oricare altă parte a anatomiei sale. Dailas era căpitanul a două nave: de-o parte, remorcherul interstelar Nostromo, de cealaltă, propriul corp. Cele două rămâneau intacte atât în somn cât şi în timp de veghe.

Avea deci capacitatea necesară de regularizare şi o ceva de imaginaţie. Nu era deloc suficient, fiindcă un „pro” necesită o mare cantitate din cea de-a doua, iar deficienţa înregistrată n-are cum să fie compensată de o parte disproporţionată din cea dintâi.

Dallas nu reprezenta o personalitate susceptibilă de a evolua, în nici un caz mai mult decât Ripley.

Kane îşi controla mult mai anevoie gândirea cât şi acţiunea decât Dallas. Iar despre imaginaţie, să nici nu mai vorbim. Era un bun ofiţer executant care nu va fi niciodată avansat căpitan de navă. Acest post cu răspundere cere o anumită stăpânire dublată de îndemânarea reală de a conduce oameni. Kane nu era hărăzit cu niciuna din aceste calităţi. În comparaţie cu acelea ale superiorului său ierarhic, visele-l hălăduiau ca nişte umbre confuze, răzleţe, străvezii, aşa cum Kane era ecoul mai fin, mai puţin vibrant, al căpitanului. Dar vai, un „pro” are nevoie de o mare risipă de energie, iar Kane n-avea decât de pe o zi pe alta.

Visele lui Parker nu erau nicidecum ofensive, dar nici atât de pastorale ca ale lui Kane. Nu aveau, ca să spun aşa, nici o câtime de imaginaţie într-însele. De fapt. Erau marcate profund de o prea precisă specializare şi nu se confruntau decât arareori cu probleme omeneşti. Nu te poţi aştepta la altceva de la un inginer de bord.

Visele îi erau directe, fără nuanţe şi câteodată urâte. La veghe, când inginerul se supăra sau enerva, carnea nu-l trăda sentimentele care o rodeau. Dispreţul şi mânia, acumulate şi fermentate în străfundurile sufletului, erau bine ascunse. Tovarăşii de navă n-au pătruns dincolo de ceea ce plutea la suprafaţa lui Parker, n-au prins nici un semn a ceea ce fierbea înăuntru.

Lambert folosea mai mult inspiraţia visătorilor, deşi nu era o visătoare. În hipersomn, meditaţiile ei neliniştite se mulţumeau cu releveuri parametrice şi factori de sarcină anulate imediat sau bifate de consideraţii arzătoare pe care trebuia să le rezolve numaidecât. Câteodată imaginaţia îi mai stârnea structurile mentale rigide, fără a aţâţa cât de cât pe ceilalţi.

Parker şi Brett îşi doreau ca sistemul lor să fie conectat cu al acesteia. Au întors pe toate părţile chestiunea factorilor de sarcină şi de juxtapuneri spaţiale în aşa hal că ar fi scandalizat-o dacă ar fi ştiut. Nişte speculaţii prea puţin conforme cu uzanţele în vigoare… Încât ei preferau să le păstreze pentru ei, de teamă să n-o îngrijoreze peste măsură. Tulburarea lui Lambert era strict interzisă. Ca navigator al lui Nostromo, era răspunzătoare, cea dintâi, de întoarcerea lor integrală la cuibuşor şi nimeni de la bord nu-şi putea închipui o perspectivă mai exaltantă şi mai dorită.

Brett era înregistrat ca simplu tehnician, modalitate amabilă de a spune că era necioplit ca Parker, dar mai tânăr. Cei doi formau o pereche de originali, discordantă, absolut diferită de tovarăşii lor. Cu toate acestea, coexistau şi funcţionau împreună fără probleme. Înţelegerea lor la nivelul muncii şi prieteniei consta într-o mare măsură în faptul că Brett îşi interzicea orice amestec în domeniul mental al lui Parker. „Tehul” era tot atât de grav şi flegmatic pe cât de volubil şi slobod era coechipierul său. Acesta din urmă putea să bată câmpii despre defecţiunea unei piese de micro-circuit şi, tunând, să o trimită la strămoşii ei din solul Pământului din care au fost extraşi constituenţii ei. Brett comenta răbdător: „Adevărat.”’

Pentru Brett, acest cuvânt avea mai multă valoarl decât orice părere amănunţită. Îi certifica prezenţa mai bine decât ar fi făcut-o un discurs. Pentru el, tăcerea reprezenta forţa superioară de comunicare, fiindcă în vorbărie sălăşuia nebunia şi urâţenia.

Mai era şi Ash, ofiţerul ştiinţific şi nici gradul şi nici funcţia nu-l făceau visele mai plăcute şi nici mai haioasc, de altfel. Erau organizate cel mai profesional din tot echipajul. Numai el, dintre toţi, putea să se măsoare cu conştiinţa lui mereu la pândă. Visele lui Ash nu se încurcau niciodată cu vreo iluzie…

Dacă l-aţi cunoaşte, nu v-aţi mira deloc. Dar cine, de la bordul remorcherului, s-ar lăuda că l-a dibuit? Despre caracterul său, Ash ştia totul. Dacă ar fi fost întrebat, ar fi explicat fără ezitare din ce motive nu va deveni niciodată un „pro”. Nimeni nu s-a gândit să-l întrebe, deşi ofiţerul ştiinţific era fascinat de acest domeniu.

A, mai era şi motanul. Jones se chema. Un motan obişnuit, de casă, adică, în acest caz, de navă. Jones avea o blană galbenă de rasă nesigură şi fire independentă, familiarizat de multă vreme cu capriciile navei cosmice şi cu idiosincrasiile oamenilor care călătoreau prin univers. Şi el, ca şi tovarăşii lui ocazionali, îşi făcea somnul de gheaţă şi visa locuri calde şi îmbietoare… Având o creativitate mărgini ă la şoareci.

Dintre toţi membrii echipajului, era singurul fericit, deşi nu putea fi declarat inocent.

Ce păcat că niciunul nu avea calificarea necesară, având în vedere timpul liber pe care-l aveau la dispoziţie! Fiindcă, în ciuda încetinelii scurgerii impulsurilor mentale datorate hibernării, aveau parte de mai mult răgaz decât zece profesionişti. Visul devenise, vrând-nevrând, principala lor ocupaţie. Adormit, închis în congelatoare, un echipaj în hăul cosmic nu putea decât să doarmă şi să viseze. În materie de vis profesionist, vor rămâne pentru totdeauna nişte amatori, dar de un nivel competitiv.

Şapte dintre ei aşa erau, într-adevăr. Şapte visători liniştiţi în căutarea unui coşmar.

Deşi avea un fel de conştiinţă, Nostromo nu visa. Nu ăsta era rolul său, nici n-avea nevoie de efectele conservante ale congelatoarelor. Dacă ar visa, astfel de meditaţii contemplative ar fi scurte şi şovăielnice. Funcţiona, analiza şi avea grijă ca oamenii care hibernau în cuvele lor să fie feriţi de moarte, acea moarte care pândea îndărătul somnului îngheţat, ca un imens rechin cenuşiu urmărind o corabie pe mare.

Evidenţa veghei neîncetate, mecanică şi electronică, a lui Nostromo, se vedea şi se auzea pretutindeni în interiorul liniştitei nave, în acest zumzet domol şi în aceste lumini care alcătuiau respiraţia unei sensibilităţi instrumentale. Care pătrundea în inima astronavei, trimitea captoare pentru verificarea fiecărui circuit, fiecărei grinzi. Şi în exterior, înfruntând vidul, o gamă completă de senzori captau pulsul cosmosului. Aceştia tocmai au detectat o anomalie electromagnetică.

O parte din creierul lui Nostromo era în mod special calificată pentru declararea şi filtrarea sensului unei iregularităţi, a unui fenomen bizar pitit în prăpastia întunecată. Intrase în funcţiune, străpunsese această iritantă enigmă, examinase rezultatele analitice şi hotărâse o linie de acţiune. Instrumentele adecvate, în letargie, fură activate; unele circuite în repaos porniră regularizarea scurgerii electronilor. Ca pentru a celebra această reînviere şiruri lungi de semnalizatoare se aprinseră, aidoma unor semne de viaţă, ale unei respiraţii mecanice agitate.

Un sunet cu totul aparte se iscă şi porni să străbată culoarele pustii. Numai membranele timpanelor artificiale îl interceptară şi-l recunoscură. Era un zgomot care de multă vreme nu mai fusese auzit pe Nostromo. Semnaliză o intruziune neobişnuită.

În acest mănunchi de clinchete şi străluciri, univers logic de procese ce conversează şi-şi răspund, se găsea o sală specială. Înăuntrul acestui habitaclu de metal lucios se odihneau şapte coconi de plastic alb ca zăpada.

Ţipătul unei sirene umplu acest spaţiu, urmat imediat de o exalaţie explozivă care cuprinsese compartimentul, într-o atmosferă răcoroasă, înţepătoare. Omul se pusese cu bună ştiinţă în această situaţie, încrezându-se orbeşte în micii zei de fier şi titan, precum acest Nostromo, pentru a le asigura respiraţia vitală. El nu putea străbate hiperspaţiul şi învinge anii-lumină.

Extensii ale acestei fiinţe electronice semi-sensibile testau acum aerul eliberat adineauri şi-şi spuneau satisfacţia întreţinerii vieţii în organismul lipsit de experienţă al oamenilor. Semnalizatoare adiţionale sclipiră, altele se stinseră. Fără fanfară, capcanele celor şapte crisalide se deschiseră, iar omizile dinlăuntru ieşeau din nou la lumină.

Rupţi de visele lor, cei şapte membri ai echipajului lui Nostromo apăreau mai puţin impresionanţi ca atunci când erau adânciţi în hipersomn.

Încă buimăciţi de această bruscă schimbare de mediu, se scuturară mai întâi, istoviţi, de baia criogenică care le protejase corpul. Serul analeptic nu va întârzia.

Într-un timp secund, se aflară goi, cu mintea înceţoşată, iar lichidul care-l acoperea nu era decât un vag substitut al acelor piei artificiale care se numesc veşminte.

— Isuse, murmură Lambert, cu gura încleiată, ştergându-şi cu scârbă fluidul lipicios de pe umeri şi şolduri. Mi-e frig!

Făcu un pas în afara cufărului care o prezervase şi bâjbâi spre un compartiment alăturat. Acolo dădu peste un ştergar şi începu să-şi şteargă zeama transparentă care i se scurgea pe picioare.

— La naiba! De ce Mama nu încălzeşte înainte de a ne scoate din hibernare? Bombănea, ştergându-şi picioarele. Încercă să-şi amintească unde-şi pusese hainele.

— Ştii bine de ce! (Parker era mult prea ocupat cu propriul corp unsuros şi sleit, pentru a-şi mai pierde vremea cu examinarea furişă a anatomiei navigatoarei). Asta-l politica celor din Companie, continuă el. Economie de energie, sau altfel spus, rentabilitatea Companiei. La ce bun să cheltuiască un plus de energie pentru încălzirea compartimentului congelatoarelor? Cu cât mai târziu, cu atât mai bine! Şi oricum, e frig întotdeauna când ieşi din hipersomn. Ştii la ce temperatură scăzută menţine coconul organismul nostru.

— Da, ştiu! Dar tot mi-e frig! O ţinea una şi bună Lambert.

Ea ştia foarte bine că Parker zicea adevărul şi se răzbuna că trebuia să o recunoască. Niciodată nu a avut prea multă stimă pentru inginer.

Mamă! Se gândi descoperind plăcile roşii de pe antebraţ, dă puţină căldură!

Dallas se ştergea cu grijă, înlăturând ultimele resturi ale băii criogenice, încercând să nu fixeze un punct pe care ceilalţi nu-l puteau zări din locul în care se aflau. Îl remarcase înainte de a se extrage din cuvă. Locul pe care îl avea în compartimentul de hibernare era altfel dispus încât avea acest punct în faţa ochilor. Făcea parte din prerogativele comandantului.

— Munca ne va încălzi foarte repede, zise Dallas. (Într-un colţ, Lambert bombăni ceva.) Fiecare la postul său. Îmi asum responsabilitatea să vă amintesc că pentru asta sunteţi plătiţi. Aşa că lăsaţi-o mai moale cu problemele voastre.

Nimeni nu zâmbi şi nici nu se osteni să comenteze ordinul foarte hotărât. Parker aruncă o privire spre coechipierul care abia se ţinea pe picioare.

— Salut! Mai eşti cu noi, Brett?

— Păi!

— Norocul nostru! (Ripley făcuse mişto. Se întinse ceva mai estetic decât colegii ei amorţiţi). Sunt fericită să văd că marele nostru orator este la fel de vorbăreţ.

Brett se mulţumi să zâmbească. Era cam tot atât de volubil ca şi maşinile pe care le avea în primire, ceea ce nu însemna mare lucru. Echipajul obişnuia să-l tachineze mereu cu chestia asta. În aceste ocazii râdeau cu el, nu de el.

Dallas se scutură, se răsucea. Îşi punea sângele în mişcare. Auzea parcă muşchii cum scârţâiau, după atâta timp de inactivitate. Strălucirea unui indicator galben, mai elocvent decât o voce, îi monopoliza atenţia. Acest soare miniatural, acest ochi de ciclop, era modalitatea graţioasă a Mamei de a-l anunţa că nu fuseseră treziţi pentru a asista la întoarcerea pe Pământ. Dallas se întreba care era cauza schimbării de program.

Ash se ridică, privi în jur cu ochi inexpresivi. După cât de însufleţită-l era faţa, părea să fie încă adâncit în hipersomn.

— Parcă sunt mort, zise măsurându-l pe Kane.

Ofiţerul secund, nu tocmai întors din lumea cealaltă, căsca de-l trosneau fălcile. Ash, ca profesionist călit, îşi zicea că lui Kane îi plăcea hipersomnul şi că acesta şi-ar petrece toată viaţa în cuvă, dacă i s-ar da voie.

Neluând în seamă părerea ofiţerului ştiinţific despre „exec”, Parker îl privi şi-l zise zeflemitor:

— Chiar că parcă ai fi mort.

Ştia că şi el arăta la fel. Hipersomnul zbârcea şi pielea şi muşchii. Se întoarse către cufărul lui Kane. Ofiţerul executant se ridică în sfârşit în picioare.

— Ce bine că m-am întors, zise făcând cu ochiul.

— Lăsaţi poveştile, că ştim noi cât îţi trebuie să te trezeşti.

Kane păru şocat.

— Asta-l calomnie, Parker! Sunt doar ceva mai încet decât ceilalţi şi-atâta tot.

— Da. (Inginerul nu insistă şi se răsuci spre căpitan, în continuare gânditor.) Înainte de a arunca ancora ar trebui, poate, să revenim asupra chestiunii beneficiului, nu credeţi?

Făcând dovada unui entuziasm cam şubred, Brett supralicită:

— Da.

Încălţându-şi espadrilele, Parker îşi continua bomneala.

— Brett şi cu mine credem că merităm o împărţire mai echitabilă. O primă completă pentru misiunea noastră dusă la bun sfârşit, plus salariul şi partea de beneficiu.

Ştia că personalul sălii maşinilor nu-şi pierduse spiritul ofensiv în timpul somnului. Dallas dădu din cap. Nu-şi dădeau seama că de trei minute se văitau deja.

— Veţi primi amândoi ceea ce este scris în contract. Nici mai mult, nici mai puţin. Ca toată lumea.

— Numai că fiecare primeşte mai mult decât noi, rectifică Brett.

Această propoziţie constituia un tur de forţă. Dar n-avu nici un efect asupra căpitanului. N-avea timp de nimicuri şi jocuri de cuvinte. Indicatorul galben îi reţinea întreaga atenţie şi-l stârnea curiozitatea.

— Ceilalţi merită mai mult decât voii doi la un loc. Mergeţi să vă plângeţi trezorierului Companiei dacă doriţi! Acum ieşiţi de-acolo.

— Să ne plângem la Companie, murmură Parker către Brett care ieşea din cufărul lui deşelat. Mai bine ne-am plânge direct lui Dumnezeu!

— E tot ăia, grăi Brett supraveghind semnalizatorul slab de pe panoul congelatorului său.

Abia dezmeticit, despuiat, cu corpul încă ud, se pusese pe treabă. Putea merge zile întregi cu un picior rupt, dar nu putea să suporte o funcţionare proastă a aparatului său de reanimare. Dallas făcu un pas către compartimentul central al ordinatorului. Peste umăr le reaminti de existenţa motanului:

— Să se ocupe cineva de el.

Ripley scoase o formă gălbuie, fleşcăită, dintr-unul din congelatoare. Ea-l zise lui Dallas, supărată:

— Nu fiţi atât de nepăsători. Nu este o piesă de echipament. Jones este un membru al echipajului, ca fiecare dintre noi.

Alăturând gestul vorbelor ei, îmbrăţişă cu dragoste animalul.

— Mai mult decât unii, în orice caz, zise Dallas urmărindu-l din ochi pe Brett şi Parker care, îmbrăcaţi din cap până-n picioare, se duceau spre sala maşinilor. El măcar nu mă bate la cap cu văicăreala despre salarii şi prime!

Ripley o luă din loc, ţinându-şi în braţe motanul, învelit într-un prosop călduţ. Ameţit, neavând vlagă, Jones se lingea cu o demnitate suverană. Nu era prima ieşire din hipersomn. Va mai suporta câteva minute ruşinea de a fi purtat.

După terminarea toaletei, Dallas apăsă pe un buton de la baza congelatorului. Ieşi un sertar în care se găseau hainele şi câteva obiecte personale.

În timp ce se îmbrăca, Ash îşi părăsi culcuşul şi se apropie de el. Îi zise încet, încheindu-şi cămaşa:

— Mama vrea să-ţi vorbească.

Îi arătă din cap indicatorul galben care clipea constant pe consola suspendată în apropiere.

— L-am văzut de când am deschis ochii, răspunse Dallas luându-şi bluzonul. Lumină galbenă puternică. Securitate 1; nu alertă. Să nu afle nimeni. Dacă într-adevăr ceva nu merge, vor fi avertizaţi la timp.

— Orice ar fi, nu poate fi prea rău, o-ntoarse Ash, cu o lumină de speranţă în pupile. Indicatorul era galben, nu roşu.

— Deocamdată, şopti Dallas, răcind brusc optimismul „ştiinţificului”. Aş fi vrut să mă trezesc în faţa unei frumoase lumini verzi, verde ca o câmpie, primăvara! (Ridică din umeri, nedorind să-şi neliniştească prea mult subordonatul). Poate-l „autobucătarul” care ne cheamă la masă. Ar fi o binecuvântare, având în vedere hrana pe care ne face s-o înghiţim.

Glumă lui nu-l era a bună. Nostromo nu era uman; altfel el nu şi-ar permite să trezească echipajul în securitate fără un motiv deosebit. O funcţionare defectuoasă a „autobucătarului” nu putea determina declanşarea acestei proceduri.

Compartimentul central al ordinatorului era oarecum diferit de celelalte încăperi locuite de la bordul lui Nostromo. Caleidoscop uluitor de lumini şi ecrane, lectori de date şi indicatoare, sala oferea priveliştea unui loc fermecat cu zeci de pomi de iarnă.

Luând loc într-un scaun capitonat, făcut parcă exact pe măsura lui, Dallas studie pupitrele cu comenzi. Ash se aşeză în faţa Băncii Creierului şi manipulă controalele cu iuţeală şi eficacitate. Dar era binecunoscută capacitatea ofiţerului ştiinţific de a-şi stăpâni domeniul. Calitate pe care Dallas şi-o dorise în mai multe rânduri.

Încă nesigur – efectele secundare ale somnului vor mai persista câteva ore – programă o primă serie de întrebări. Nişte modele de distorsiune se aprinseră pe ecranul de vizualizare, apoi luară formă clară a unor cuvinte; ALERTĂ FUNCŢIUNE SUPRAVEGHERE LA MATRICE: EXPUNERE ŞI ANCHETĂ 1

Nava găsi formula acceptabilă şi răspunsul Mamei se înscrise imediat: RAPORT SUPRAVEGHERE LA MATRICE.

Numaidecât, coloanele de informaţii categoriale se aliniară pentru inspecţie.

Dallas examină lista lungă, localiză secţiunea pe care o căuta şi integră următoarea cerere:

COMANDĂ ALERTA PRIORITARĂ.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns