Albastru de Zima de Alastair Reynolds

 

A-mi impulsiona memoria cu privire la numele ziarului.

Fuseseră atât de multe de atunci… sute, după socoteala mea. Nu mi-am reamintit însă nimic. Am avut nevoie de alt moment, pentru a-mi aminti că-mi concediasem AM-ul cu o zi în urmă.

— Eşti pe cont propriu, Carrie, mi-am spus. Trebuie să începi să te obişnuieşti cu asta.

În piscină, silueta a ajuns în capăt şi a început să înoate înapoi către mine.

Cu două săptămâni în urmă stătusem în Piazza San Marco la amiază şi privisem figurine alburii lunecând pe fundalul de marmură albă al turnului cu ceas. Deasupra Veneţiei, cerul era ticsit de nave care staţionau aproape lipite una de alta. Pântecele lor era un mozaic de panouri strălucitoare uriaşe, reglate pentru a se armoniza cu cerul real. Imaginea îmi reamintea de lucrările unui artist pre-Expansiune care se specializase în trucuri ameţitoare de perspectivă şi compoziţie: cascade nesfârşite, şopârle înlănţuite… Mi-am format o imagine mentală şi am interogat prezenţa vibratorie a AM-ului, însă nu i-a putut regăsi numele.

Am terminat cafeaua şi m-am pregătit sufleteşte pentru nota de plată.

Venisem în această versiune de marmură albă a Veneţiei pentru a asista la dezvelirea celei din urmă opere de artă a lui Zima. Artistul mă interesa de mai mulţi ani şi sperasem că voi reuşi să obţin un interviu. Din păcate, alte câteva mii de ziarişti sosiseră exact cu aceeaşi idee. Desigur, concurenţa n-ar fi contat oricum; Zima nu acorda interviuri.

Chelnerul a aşezat pe masa mea un cartonaş împăturit.

Ni se spusese doar să mergem pe Murjek, o planetă aproape complet acvatică, de care cei mai mulţi dintre noi nu auziseră niciodată până atunci. Unica ei revendicare la faimă era faptul că găzduia al o sută şaptezeci şi unulea duplicat cunoscut al Veneţiei şi una dintre cele doar trei Veneţii reproduse complet în marmură albă. Zima alesese Murjek pentru a-i adăposti lucrarea finală şi tot acolo avea să se retragă din viaţa publică.

Cu inima grea, am ridicat cartonaşul pentru a inspecta dezastrul. In locul notei de plată aşteptate, am găsit o carte de vizită micuţă, albastră, tipărită cu litere cursive fine, aurite.

Nuanţa de albastru era exact acvamarinul granulat pe care Zima îl transformase în pecetea sa. Cartea de vizită mă avea ca destinatar pe mine, Carrie Clay, şi anunţa că Zima dorea să-mi vorbească despre eveniment. Dacă eram interesată, trebuia să fiu la podul Rialto peste exact două ore.

Dacă eram interesată…

Invitaţia stipula că nu trebuia să am asupra mea nici un fel de materiale de înregistrare, nici măcar creion şi hârtie. Ca post-scriptum, se menţiona că nota de plată îmi fusese achitată.

Aproape că am avut tupeul de a mai comanda o cafea şi de a o trece în acelaşi cont. Aproape, dar nu tocmai…

Când am ajuns la pod, mai devreme de ora fixată, servitorul lui Zima era acolo. Mecanisme complexe ca nişte tuburi cu neon pulsau înapoia sticlei flexibile a corpului de manechin al robotului. S-a aplecat din mijloc şi a rostit cu glas încet:

— Domnişoara Clay? Dacă tot aţi venit mai devreme, putem pleca imediat.

M-a escortat până la un şir de trepte care coborau spre apă.

AM-ul meu ne-a urmat, vibrându-mi lângă umăr. Un transportor plutea staţionar la un metru deasupra undelor. Robotul m-a ajutat să urc în compartimentul din spate. AM-ul se pregătea să mă urmeze, când robotul a ridicat un braţ prevenitor.

— Mă tem că va trebui să-1 lăsaţi aici – fără materiale de înregistrare, ţineţi minte?

Am privit pasărea colibri verde-metalic şi am încercat să-mi amintesc când fusesem ultima dată în afara prezenţei sale atotvigilente.

— Să-1 las aici?

— Va fi în siguranţă şi-1 puteţi recupera când reveniţi, după înserat.

— Şi dacă refuz?

— Atunci mă tem că nu va mai exista nici o întâlnire cu Zima.

Am simţit că robotul n-avea să stea toată după-amiaza pentru a-mi aştepta răspunsul. Ideea de a fi departe de AM îmi îngheţa sângele. Doream însă interviul acela atât de mult, încât eram pregătită de orice sacrificiu.

I-am spus AM-ului să rămână locului până reveneam.

Maşina ascultătoare s-a distanţat într-o străfulgerare verde-metalică. Era ca şi cum aş fi privit o părticică din mine îndepărtându-se. Carapacea din sticlă m-a învăluit în jurul meu şi am simţit un impuls de acceleraţie neanulată.

Veneţia s-a înclinat dedesubtul nostru, apoi s-a alungit spre orizont.

Am formulat o interogare, cerându-i AM-ului să-mi numească planeta unde-mi sărbătorisem a şapte suta aniversare. N-am primit nimic; eram în afara domeniului de interogare şi mă puteam baza numai pe propria mea memorie saturată de vârstă.

M-am aplecat în faţă.

— Eşti autorizat să-mi spui despre ce-i vorba?

— Mă tem că el nu mi-a spus, a răspuns robotul materializându-şi chipul pe ceafă. Dar ne putem întoarce în Veneţia în clipa în care v-aţi simţi inconfortabil.

— Deocamdată mă simt perfect. Cine-a mai primit invitaţia albastră?

— Numai dumneavoastră, din câte ştiu.

— Şi dacă aş fi declinat? Ar fi trebuit să inviţi pe altcineva?

— Nu, a spus robotul, dar recunoaşteţi, domnişoară Clay.

Nu era foarte probabil să refuzaţi.

În timp ce zburam, unda de şoc a transportorului brăzda oceanul, lăsând în urmă un culoar înspumat. M-am gândit la o pensulă trasă prin vopsea proaspătă pe marmură, care dezvelea suprafaţa albă de dedesubt. Am luat invitaţia lui Zima şi am ridicat-o, ţinând-o pe linia orizontului din faţa noastră, încercând să decid dacă nuanţa de albastru se apropia mai mult de a cerului sau de a oceanului. Cartea de vizită părea să alterneze la nesfârşit între cele două posibilităţi.

. Era o nuanţă precisă, specificată din punct de vedere ştiinţific în termeni de angstromi şi intensităţi.

Dacă erai artist plastic, puteai cere să ţi se producă orice cantitate, potrivit specificaţiilor respective. Nimeni însă nu utiliza vreodată, decât în scopul unei declaraţii deliberate despre Zima însuşi.

La momentul când apăruse în ochii publicului, Zima era deja unic. Se supusese unor proceduri radicale care-i îngăduiau să tolereze medii extreme fără povara costumului protector.

Avea aspectul unui bărbat voinic care purta un combinezon foarte mulat pe corp, până ce te apropiai şi-ţi dădeai seama că era de fapt chiar pielea luI. Întreaga formă îi era acoperită de un material sintetic care putea căpăta diferite culori şi texturi în funcţie de dispoziţia lui şi de mediul înconjurător. Pielea putea să ia aspect de îmbrăcăminte, dacă circumstanţele sociale o cereau. Putea să păstreze presiunea interioară, atunci când Zima dorea să iasă în vid, şi să se rigidizeze pentru a-1 proteja împotriva forţei gravitaţionale exercitate de o planetă gazoasă gigantă. In ciuda acestor perfecţionări, ea îi expedia un spectru complet de semnale senzoriale spre creier. Zima nu avea nevoie să respire, fiindcă întregul lui sistem cardiovascular fusese înlocuit cu mecanisme cu circuit închis de întreţinere a vieţii.

El nu trebuia să mănânce sau să bea; nu trebuia să defecheze sau să urineze. Minuscule maşini de reparaţii şi întreţinere îi roiau prin corp, permiţându-i să tolereze doze de radiaţii care ar fi ucis în câteva minute un om obişnuit.

Astfel blindat împotriva extremelor ambientale, Zima era liber să-şi caute inspiraţia oriunde ar fi dorit. Putea să plutească prin spaţiu, să privească direct o stea ori să hoinărească în canioanele arzătoare ale unei planete prin care metalele curgeau ca lava. Ochii îi fuseseră înlocuiţi cu videocamere sensibile la o porţiune uriaşă din spectrul electromagnetic, cablate la creierul său prin module complexe de procesare. O punte sinestezică îi îngăduia să audă datele vizuale ca pe un soi de muzică; să vadă sunetele ca pe o simfonie de culori surprinzătoare.

Epiderma lui funcţiona aidoma unei antene, asigurând sensibilitate la schimbările din câmpurile electrice. Dacă toate acestea nu erau suficiente, el putea accesa fluxurile dedate ale mai multor maşini însoţitoare.

Ţinând seama de detaliile acestea, arta lui Zima nu putea decât să fie originală şi să atragă atenţia. Peisajele sale planetare şi câmpurile stelare deţineau o calitate amplificată, extatică, fiind scăldate în culori luminoase, vibratoare, şi iluzii optice ameţitoare. Pictate cu materiale tradiţionale, dar la o scară gigantică, ele au atras în mod rapid un nucleu de cumpărători bogaţi. Unele au ajuns în colecţii private, însă frescele Zima au început să apară şi în spaţii publice din toată galaxia. Deşi aveau lăţimi de zeci de metri, frescele erau detaliate până la limitele perceperii vizuale. Cele mai multe fuseseră pictate într-o singură sesiune. Zima nu avea nevoie de somn, aşa că lucra neîntrerupt până îşi termina o lucrare.

Fără doar şi poate, picturile acelea erau impresionante. Din punctul de vedere al compoziţiei şi tehnicii erau neîndoios sclipitoare. In acelaşi timp însă erau deprimante şi înspăimântătoare. Erau peisaje fără nici o prezenţă umană, cu excepţia punctului de vedere subînţeles al artistului însuşi.

Pe scurt: tablourile erau frumoase de privit, dar eu nu mi-aş fi adus unul în casă.

Evident, nu toată lumea avea aceeaşi părere, altfel Zima n-ar fi vândut atât de multe lucrări. Era totuşi imposibil să nu mă-ntreb câţi oameni cumpărau tablourile pe baza celor ce se spuneau despre pictor, mai degrabă decât pentru meritul intrinsec al operelor?

Cam aşa stăteau lucrurile când l-am remarcat prima dată pe Zima. L-am clasificat ca un pictor interesant, dar kitschos; poate că ar fi meritat un articol, dacă s-ar fi întâmplat ceva cu el ori cu lucrările lui.

Ceva s-a întâmplat, dar a trecut o vreme până să remarce cineva… inclusiv eu.

Într-o zi – după o perioadă de gestaţie mai lungă ca de obicei -, Zima a dezvelit o pictură murală diferită. Era fresca unei nebuloase învolburate, presărată de stele, văzută de pe un asteroid lipsit de atmosferă. Pe buza unui crater, în plan mijlociu, ocultând o parte din nebuloasă, se afla un pătrăţel albastru. La prima vedere se părea că suportul frescei fusese vopsit complet în albastru şi Zima lăsase pur şi simplu nepictată o suprafaţă mică din el. Pătratul nu deţinea spaţialitate; nu exista nici un detaliu sau sugestie privind relaţia sa cu peisajul ori cu fundalul. Nu proiecta umbre şi nu avea influenţă tonală asupra culorilor înconjurătoare. Totuşi, existenţa lui era deliberată; o examinare atentă arăta că fusese într-adevăr pictat peste buza stâncoasă a craterului. Avea o semnificaţie.

Pătratul a fost doar începutul. După aceea toate lucrările pe care Zima le-a prezentat lumii conţineau o formă geometrică similară – un pătrat, un triunghi, un paralelogram sau altceva – înglobată undeva în compoziţie. A trecut mult timp până când cineva a observat că nuanţa de albastru se repeta de la un tablou la altul.

Era albastrul de Zima: aceeaşi nuanţă de pe cartea de vizită cu litere aurite.

În următorul deceniu, formele abstracte au devenit dominante, acoperind celelalte elemente ale compoziţiilor. Peisajele cosmice sfârşeau prin a fi chenare înguste care înconjurau cercuri, triunghiuri şi dreptunghiuri unicolori. In vreme ce operele anterioare ale lui Zima se caracterizaseră prin tuşe exuberante şi straturi groase de vopsea, formele albastre erau executate cu netezime de oglindă.

Intimidaţi de intruziunea formelor abstracte albastre, cumpărătorii obişnuiţi l-au abandonat pe Zima. Nu după mult timp, artistul a dezvelit prima dintre picturile sale murale complet albastrE. Îndeajuns de mare pentru a acoperi latura unei clădiri cu o mie de etaje, lucrarea a fost considerată de mulţi ca fiind gradul maxim al acelei exprimări artistice.

Se înşelau mai mult decât ar fi crezut.

Am simţit transportorul încetinind, pe măsură ce ne apropiam de o insuliţă, unicul petic de uscat în orice direcţie aş fi privit.

— Sunteţi prima care o veţi vedea, a spus robotul. Acolo e un ecran de distorsiune care blochează vederea aeriană.

Insula avea diametrul de un kilometru; era joasă şi de forma unei carapace de broască ţestoasă, înconjurată de un guler îngust de nisip alburiu. Aproape de mijloc se înălţa într-un platou scund, de pe care vegetaţia fusese îndepărtată pe o zonă aproximativ dreptunghiulară. Am distins un panou mic, albastru reflectorizant, întins pe sol şi înconjurat de nişte structuri care păreau a fi tribune etajate.

Transportorul a redus altitudinea şi viteza şi a coborât legănat lângă zona înconjurată de tribune. S-a oprit lângă o căbănuţă albă, cu pietricele încorporate în pereţi, pe care n-o remarcasem în decursul apropierii noastre.

Robotul a coborât şi m-a ajutat să părăsesc transportorul.

— Zima va veni imediat, a spus el, apoi a revenit în transportor şi a dispărut în văzduh.

Brusc m-am simţit foarte singură şi vulnerabilă. Briza adia dinspre ocean, suflându-mi nisip în ochi. Soarele se târa în jos către orizont şi în scurt timp avea să se facă friG. Începusem să simt zgândărirea panicii, când un bărbat a ieşit din căbănuţă, frecându-şi energic palmele. A venit spre mine pe o potecă pavată cu dale.

— Mă bucur c-ai putut veni, Carrie.

Era Zima, desigur, şi, pentru o fracţiune de secundă, m-am simţit ca o proastă pentru că mă îndoisem că se va arăta.

— Bună, am rostit jalnic.

Mi-a întins mâna. Am strâns-o, simţind vaga senzaţie de plastic a texturii pielii sale artificiale. Azi avea culoare cenuşiu-mată, de cositor…

— Haide să stăm pe balcon. E plăcut să urmăreşti apusul, nu?

— Da, am încuviinţat.

Mi-a întors spatele şi a pornit în direcţia căbănuţei. In timp ce mergea, muşchii i se flexionau şi unduiau sub epiderma de cositor. In pielea de pe spate i se întrezăreau scânteieri ca de solzi, de parcă ar fi fost un mozaic alcătuit din cipuri reflectante. Era frumos ca o statuie, musculos ca o panteră. Era un bărbat chipeş, chiar după transformările suferite, totuşi nu auzisem niciodată să fi avut vreun partener de viaţă sau, de fapt, orice fel de viaţă privată. Arta însemna totul pentru el.

L-am urmat, simţindu-mă stângace şi cu limba amorţită. Zima m-a condus în căbănuţă, trecând printr-o bucătărie antică şi un salon antic, plin cu mobilier şi ornamente vechi de o mie de ani.

— Cum a fost zborul?

— Bine.

S-a oprit brusc şi s-a răsucit către mine.

— Am uitat să verific… robotul a insistat să-ţi laşi Aide Memoire-ul?

— Da.

— Bun. Cu tine doream să stau de vorbă, Carrie, nu cu un dispozitiv de înregistrare surogat.

— Cu mine?

Masca de cositor a feţei lui a format o expresie întrebătoare.

— Ştii să spui şi cuvinte din mai mult de două silabe sau abia le înveţi?

— A-ă-ă…

— Relaxează-te, mi-a spus. Nu vreau să te testez, să te umilesc sau altceva similar. Nu-i o capcană şi nu te găseşti în nici un pericol. Până la miezul nopţii te vei întoarce în Veneţia.

— Mă simt perfect, am izbutit să articulez. Doar puţin intimidată de o celebritate.

— N-ar trebui. Nu sunt tocmai prima celebritate pe care ai întâlnit-o, nu-i aşa?

— Nu, totuşi…

— Oamenii mă consideră intimidant. In cele din urmă însă depăşesc sentimentul acesta şi apoi se-ntreabă de ce se face atâta tam-tam.

— De ce tocmai eu?

— Fiindcă ai continuat să soliciţi politicos, a răspuns Zima.

— Vorbesc serios.

— Bine. Este mai mult decât atât, deşi într-adevăr ai solicitat politicos. De-a lungul anilor mi-au plăcut multe dintre articolele tale. Adesea, oamenii s-au încredinţat în tine să pui lucrurile la punct – mai ales spre sfârşitul vieţii lor.

— Vorbeai despre retragere, nu despre moarte.

— Orice ar fi ar însemna o dispariţie de pe scena publică.

Articolele tale mi s-au părut întotdeauna pline de adevăr, Carrie. Nu cunosc pe nimeni care să fi afirmat că l-ai zugrăvit în mod greşit prin ceea ce ai scris despre el.

— Se mai întâmplă uneori, am zis. De aceea am mereu grijă să existe AM-ul la îndemână, pentru ca nimeni să nu poată contesta ce s-a spus.

— Asta n-are nici o importanţă în cazul poveştii mele, a rostit Zima.

L-am privit atent.

— Mai este ceva, nu? Mai există şi alt motiv pentru care ai tras numele meu din urna cu bileţele.

— Doresc să te-ajut, a spus el.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns