Adevăratul Prieten de Emilia Plugaru

Cărămidă sau Cărămizică, după cum îi zice stăpâna cea mică, nu are prieteni.

Nimeni nu vrea să prietenească cu el. Cărămidă nu ştie de ce. Probabil din pricina invidiei. Toată lumea îl invidiază. Cărămidă e preferatul stăpânilor. Locuieşte împreună cu ei în casa cea mare. Pe vreme de ploaie, de vânt, Cărămidă stă lângă soba fierbinte. Şi atunci? Cum să nu-l invidiezi? Se tolăneşte pe covoare moi, mănâncă bucate alese, iar uneori, când are chef stăpânul – bea împreună cu el bere.

În casă toţi îl iubesc. Mai ales stăpâna cea mică. În curte nimeni nu-l vede în ochi. Curcanul, de cum îl zăreşte, se umflă în pene, scoate sunete ameninţătoare şi Cărămidă ştie: domnul Curcan nu-i va fi niciodată prieten. Căţelul ce stă mereu legat de lanţ e şi mai agresiv. Relaţia lor e foarte încordată. Probabil Cuţu visează cu ochii deschişi cum îşi înfige colţii şi face ferfeniţă blana lui cărămizie.

Totuşi degeaba e invidiat. Cărămidă cunoaşte ce înseamnă frigul, mizeria şi foamea. Când l-a găsit stăpâna cea mică, era un pisicuţ prăpădit, cu blăniţa cărămizie, aruncat de către cineva sub un gard. Îngheţat, flămând, cu o lăbuţă rănită, mai mult mort decât viu, pisicuţul nici măcar nu avea putere să miaune. Stăpânei cele mici i s-a făcut milă. L-a adus în casă, l-a încălzit, i-a dat lăptic, i-a bandajat lăbuţa, i-a zis Cărămizică pentru blana sa şi de atunci a devenit practic un membru al familiei.

Acum e un coşcogeamite motan. Îi iubeşte pe cei ai casei, dar visează să aibă un prieten al său. Doar al său. Unul adevărat. Căruia să-i spună visele sale motăneşti în limba sa motănească. Căruia să-i împărtăşească bucuriile şi necazurile. Necazul cel mare a lui Cărămidă e că nu poate să-şi găsească un prieten.

Într-o zi, stând tolănit la soare, observă o păsărică – o vrăbiuţă năstruşnică ce ciugulea de zor câteva semincioare.

– Iată cine îmi va fi prietenă, se gândi Cărămidă şi întinse lăbuţa spre ea zicând: „Drăguţă vrăbiuţă, fii te rog prietena mea!”

– Au! sări speriată vrăbiuţa. Domnule motan, cum de îndrăzneşti?! Crezi că mă păcăleşti? Mi-a spus mie bunica. Cei mai mari duşmani ai vrăbiuţelor sunt motanii. Aşa că… Lasă-mă-n pace! Caută-ţi în altă parte prieteni! Şi vrăbiuţa îşi luă zborul.

– Mda… oftă Cărămidă. Probabil nu-mi este dat să am un prieten. Trebuie să mă dau bătut.

Dar chiar a doua zi Cărămidă prinse curaj şi anină de codiţă un prăpădit de şoricel ce îndrăzni să-i treacă pe lângă picioare.

– Chiţ-chiţ, ce zici dacă îţi propun să fim prieteni? Întrebă el.

– Bineînţeles, bineînţeles, domnule motan! Chiţcăi tremurând de frică şoricelul. Numai că…

– Numai că ce?

– Un prieten nu-l ţine de codiţă pe celălalt prieten… Dă-mi drumul, se rugă şoricelul. Altfel îmi vei rupe codiţa.

Dar imediat ce Cărămidă îl eliberă acesta o zbughi în vizuină.

– Ai crezut că mă păcăleşti, strigă şoricelul din adăpost, dar eu te-am păcălit! Ha! Ha! Ha! Toată lumea ştie cât de proşti sunteţi voi, motanii! Nu există prietenie între pisici şi şoricei! Nu e-xi-stă! Dacă ai fi deştept, ai privi în jur şi ţi-ai găsi prieteni printre ai tăi! Uite… Nu departe e o mâţă. Du-te de-o întreabă.

– Chiar că sunt un prost, se lumină Cărămidă. Trebuia ca acest şoricel să-mi deschidă ochii… Bineînţeles că o pisică! Doar o pisică! Şi Cărămidă alergă spre pisicuţa pe care tocmai i-o arătase şoricelul.

Era o mâţă vagabondă, murdară, cu blăniţa alb–gălbuie, numai pielea şi oasele. Dar pisicuţa avea ochi foarte frumoşi. Verzi, mari, luminoşi, trişti şi pe Cărămidă aceşti ochi îl cuceriră pe loc.

– Ea e, îl furnică în piept. Pisicuţă drăgălaşă, şopti el, nu ai vrea să fim buni prieteni?

– Sssst! se stropşi pisicuţa. Nu vezi? Sunt ocupată. Vânez. Nu-mi arde de prietenii. Şi pisicuţa se repezi spre o vrăbiuţă. Cărămidă nu reuşi să clipească, că pisica cu ochi frumoşi o şi înghiţi pe biata vrăbiuţă cu tot cu pene.

– Fu! Exclamă dezgustat motanul. Cum se poate?! E oribil!

– Oribil? Oribil e să mori de foame. De câteva zile n-am mâncat nimic. Poate că dumneata nu cunoşti ce înseamnă foamea. Eu însă cunosc.

– Şi eu am ştiut ce înseamnă foamea. Dar… nu are importanţă. Să vorbim despre altceva. Te invit în ospeţie. Locuiesc uite acolo… în casa aia frumoasă. Mergi?

– Ştiu eu… Bine. Merg… răspunse mâţa, nehotărâtă.

Niciodată pisicuţa cu blăniţa alb–gălbuie nu a călcat pe covoare atât de moi, nu a gustat din bucate atât de alese, nu a avut alături un domn atât de amabil, de educat şi de drăgălaş. Fără îndoială că a acceptat să-i fie prietenă. O prietenă credincioasă, aşa cum trebuie să fie adevăratul prieten. După ce Cărămidă i-a făcut cunoştinţă cu întreaga casă, pisicuţa s-a întins pe covoraşul de lângă uşă şi a adormit. Visa un vis frumos când a venit stăpâna cea bătrână.

– Aoleu! Strigă, enervată, stăpâna. Cărămidă! Motan afurisit! Ai îndrăznit să-mi aduci în locuinţă mâţe din astea, pline de purici?

Şi nu reuşi pisicuţa să deschidă ochii că se şi pomeni înşfăcată şi aruncată în mijlocul ogrăzii.

– Miauuu, miauuu, mieună ea jalnic. Miauuu, miauuu…

– Miorlauuu! Miorlăi indignat Cărămidă, apoi alergă după pisicuţă.

– Cărămidă! Cărămizică! Încotro?! O auzi pe stăpâna cea mică. Mişcă în casă! Imediat!

Ascultător, Cărămidă făcu cale întoarsă.

Câteva zile motanul tânji rău de tot. Nu se atinse de mâncare, slăbise, nici chiar bere cu stăpânul nu mai dorea să bea. Mereu în minte o avea pe prietena sa. Peste o vreme totuşi, se sculă şi merse afară. În curte o văzu pe frumoasa lui pisicuţă. Ţinea în dinţi un şoricel. Era şoricelul pe care îl cunoscuse deja. Vru să-i ia apărarea, dar tăcu…

– Guşti? Întrebă pisicuţa.

Cărămidă refuză delicat.

În acea noapte nu se întoarse acasă. Nici în următoarea. Apoi urmară alte zile, alte nopţi. Dormind alături de pisicuţă sub cerul liber, se simţea într-al nouălea cer de fericire. Niciodată nu-i fusese atât de bine. Când îl răzbea foamea, mânca şoricei şi păsărele pe care i le-aducea prietena sa. Era prea domn ca să înveţe să vâneze. Biata pisicuţă se zbătea acum pentru doi. Şi totuşi ambii trăiau zile minunate.

– Ştii, îi vorbi într-o zi pisicuţa. Dacă voi avea vreodată pisicuţi – aş vrea ca ei să–ţi semene ţie. Adică să aibă blăniţele cărămizii. Ai o blăniţă nemaipomenită! Cărămidă rămase flatat.

Toamna însă, când începură ploile, lui Cărămidă i se făcu brusc un dor nebun de un acoperiş. Mereu visa covoare moi, peste tot simţea miros de bere. Nu mai rezistă. Merse să-şi vadă fosta locuinţă.

– Cărămidă! Cărămizică! O auzi de îndată ce păşi pragul casei pe stăpâna cea mică. Mamă! Priveşte! S-a întors Cărămidă! Pe unde o fi hoinărit atâta amar de vreme?

– Pe unde, pe unde… bombăni stăpâna cea mare. E de la sine înţeles. A vagabondat cu râioasa aia de mâţă! Ia şi du-l la baie. Spală-l, dezinfectează-l. Mâine îl vom arăta veterinarului.

Aproape de iarnă, la colţul unui bloc, flămânzi, însetaţi, stăteau lipiţi unul de celălalt patru motănaşi. Toţi patru aveau blăniţele cărămizii. De departe îi privea tristă o biată pisicuţă cu blana jerpelită care probabil fusese cândva albă ca neaua. Pe alături trecu o fetiţă. Unul din motănaşi se dezlipi de ceilalţi şi merse din urma ei.

– Miau, miau, suspină jalnic motănaşul. Fetiţa se înturnă.

– Cărămidă? Exclamă ea mirată. Încă un Cărămidă? Imposibil! Apoi ezitând un pic se aplecă, luă pisicul şi merse spre casă.

– Cărămidă! Strigă fetiţa încă din prag. Priveşte! Ţi-am adus un prieten! Un adevărat prieten!

Motanul Cărămidă îl privi duşmănos pe ăla micu. Probabil simţi că din acea clipă nu va mai fi el preferatul stăpânilor.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns