32 De Grade De Caldura de Edmondo De Amicis

În cinci zile, cât au trecut de la sărbătoarea națională, căldura a crescut cu trei grade. Acum suntem în toiul verii: toți încep să obosească; toți au pierdut fețele rumene de astă-primăvară; gâturile și picioarele se înmoaie; capetele moțăie și ochii se închid. Bietul Nelli, care suferă mult de căldură, a îngălbenit ca ceara, adoarme câteodată cu capul pe caiet; dar Garrone stă totdeauna gata să-i pună dinainte o carte deschisă și înaltă, ca să nu-l vadă profesorul. Crossi își pleacă uneori capul său roșcat și zbârlit într-un chip așa de ciudat, încât l-ai crede dezlipit de trup și proptit alături. Nobis, se plânge că suntem prea mulți și că-i stricăm aerul. Drept să spun, ne vine cam greu să mai învățăm acum. Mă uit pe fereastră la copacii cei stufoși, la umbra cărora m-aș culca bucuros, și mă prinde necazul, când mă văd silit să stau neclintit în bancă. Dar îmi fac inimă, când văd pe mama cât de îngrijorată și cu băgare de seamă se uită la mine, când mă întorc de la școală, ca să vadă dacă sunt galben la față și obosit. Când îmi scriu temele, după fiecare pagină mă întreabă:
— Poți să mai scrii, copile?
Iar dimineața, la ora șase, când mă deștept ca să mă pregătesc de școală, mă sărută și-mi zice:
— Mai rabdă Enrico dragă, peste câteva zile o să te odihnești la țară sub umbra copacilor din livezi.
Bine face mama, că-mi aduce aminte de copiii care sunt siliți să muncească la câmp, în arșița soarelui, sau în albiile nisipoase ale râurilor; la cei care lucrează în fabrici, mai ales în cele de sticlărie, unde stau toată ziulica aplecați la flacăra gazului; ei se scoală toți mai devreme decât noi și n-au vacan-ță, sărmanii! înainte, dar! Tot Derossi ne întrece și în asta. El nu pregetă nici la căldură, nici la frig; totdeauna vioi sprinten și frumos cu cârlionții lui blonzi. El învață ca și astă-iarnă, fără să se obosească și ne ține pe toți cei din jurul său ageri, ca și cum ar împrospăta aerul cu glasul său cel limpede. Mai sunt încă doi, care stau mereu deștepți și atenți: Garoffi, negustorul, foarte ocupat cu fabricarea evantaielor de hâr-tie roșie, împodobite cu gravuri scoase de pe cutiile de chibrituri, pe care le vinde cu câte cinci lire, și încăpățânatul acela de Stardi, care se înțeapă la nas, ca să nu adoarmă, scrâșnește din dinți și cască niște ochi de parcă voiește să-l înghită pe profesor.
Cel mai harnic însă e Coretti, bietul Coretti! El se scoală în zori de zi, ca să-l ajute pe tatăl său la căratul lemnelor. La unsprezece, în școală, nu mai poate să stea cu ochii deschiși, și capul îi cade pe piept. Sărăcuțul, se silește cât poate să-și alunge somnul, își dă la pumni în ceafă, cere voie profeso-rului să iasă ca să-și spele obrazul cu apă rece, roagă pe vecini să-l zguduie și să-l ciupească.
Azi dimineață nu-și mai putu birui somnul și adormi buștean. Profesorul îl chemă tare:
— Coretti!
Atunci, fiul cărbunarului, care locuiește alături de el, se sculă și zise:
— A muncit de la cinci până la șapte, a cărat lemne la mușterii.
Profesorul îl lasă să doarmă și urmă lecția încă o ju-mătate de oră. Pe urmă se duse la banca lui Coretti, și încet de tot îi suflă pe frunte și-l deșteptă. Când văzu dinaintea lui pe profesor, se dădu repede înapoi înspăimântat. Dar pro-fesorul îi luă capul în mâini și-i spuse, sărutându-l pe frunte:
— Nu te dojenesc, copilul meu; tu nu dormi de lene, ci dormi de oboseală!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns